Istoria efectelor fuzz pentru chitară bas

Toată povestea fuzzului și testul sonor complet le vei asculta în al doilea episod al serialului StompStory cu basistul Matej Krivánek. Vezi videoclipul pe YouTube-ul nostru și scrie în comentarii care fuzz îți place cel mai mult. Mai jos vei găsi toată povestea și în text, plus linkuri către toate efectele fuzz testate.

Fuzzul a apărut în 1961 din întâmplare, când la o înregistrare în Nashville s-a stricat o lampă în mixer și basul a sunat dintr-odată distorsionat și minunat.

Se înregistra piesa country Don’t Worry a lui Marty Robbins, iar solo-ul de bas îl cânta Grady Martin la instrumentul Fender Bass VI. În preampul pupitrului s-a spart o lampă și în locul unui bas curat s-a auzit o distorsiune brută, de mijloc. Basistul voia o nouă înregistrare, dar producătorului Glenn Snoddy i-a plăcut sunetul atât de mult încât l-a lăsat pe înregistrare. Piesa a devenit un hit uriaș, iar lumea a auzit pentru prima dată fuzzul.

Prima pedală fuzz a fost Maestro FZ-1 Fuzz Tone de la Gibson din 1962, cel dintâi efect care stătea pe podea și se controla cu piciorul.

Glenn Snoddy a construit un circuit tranzistorizat care simula defecțiunea lămpii și a vândut brevetul lui Gibson. Acesta a fabricat 5 000 de bucăți și aștepta o bombă. Numai că marketingul vindea pedala ca simulator de secție de suflători, iar rezultatul a fost tragic. În 1963 s-au vândut la nivel mondial patru bucăți, iar în 1964 zero. Gibson a încorporat chiar circuitul rămas direct în chitara bas EB-0F, dar și din aceasta s-au vândut doar 211 bucăți și astăzi este o raritate de mii de euro.

Totul a schimbat luna mai 1965. Keith Richards de la Rolling Stones a găsit în studio un Maestro fuzz pus deoparte și voia doar să schițeze cu el partitura pentru secția de suflători. În schimb a luat naștere riff-ul piesei Satisfaction, pe care îl cunoaște toată lumea. Lui Keith nu-i plăcea sunetul fuzzului, dar trupa l-a votat majoritar și suflătorii nu au mai fost chemați niciodată. Piesa a explodat, Gibson a vândut într-o lună tot stocul și a lansat versiunea FZ-1A, din care s-au vândut peste 31 000 de bucăți.

Noul sunet a deschis ușa unei generații care voia să se delimiteze. În opt ani muzica s-a mutat de la neșlefuitul Marty Robbins până la Jimi Hendrix, care la Woodstock a cântat imnul american pe un Stratocaster distorsionat, în mijlocul noroiului și al atmosferei antirăzboi. Fuzzul nu mai era doar un efect, ci vocea epocii.

Big Muff este un fuzz de la Electro-Harmonix din anii '70, care a adăugat frecvențe joase masive și un sustain infinit, și tocmai de aceea a devenit favoritul basiștilor.

Fondatorul Electro-Harmonix, Mike Matthews, voia o pedală pentru sustain infinit fără amplificatoare date la maximum. Primul a fost Triangle Muff, iar interes față de el a arătat și Carlos Santana. După el a venit Ram’s Head cu mai puțini mijlocii, pe care l-a îndrăgit David Gilmour de la Pink Floyd pe albumele Animals și The Wall. Spre sfârșitul anilor '70 a primit designul iconic roșu-negru cu litera grecească Pi și, pentru scurt timp, și un circuit op-amp cu un sunet mai agresiv, pe care l-a iubit Billy Corgan pe Siamese Dream. În anii '80 Matthews a mutat producția în Rusia sub marca Sovtek, unde au apărut Muff-urile rusești cu bași uriași. Iar în anii '90 Big Muff a stat în centrul valului grunge, când Mudhoney au lansat albumul Superfuzz Bigmuff, iar Kurt Cobain de la Nirvana l-a folosit pe Nevermind. Întreaga familie o găsești printre efectele fuzz.

Matej Krivánek a înregistrat fuzz-urile cronologic, deceniu după deceniu, ca să auzi cum s-a schimbat treptat sunetul basului. Diferențele sunt mai mari decât te-ai aștepta.

Din seria Big Muff de la Electro-Harmonix auzi Triangle Big Muff Pi, J Mascis Ram’s Head Big Muff Pi, Ram’s Head Big Muff Pi, Big Muff Pi 2, agresivul Op-Amp Big Muff Pi, rusescul Green Russian Big Muff, Nano Bass Big Muff și Big Muff USA. Era modernă este reprezentată de Darkglass Duality Fuzz și Dunlop MXR M84 Bass Fuzz Deluxe. Fiecare sună diferit, de la mijlocii groși până la un ferăstrău care taie.

Din întâmplare. În 1961, la înregistrarea piesei Don’t Worry a lui Marty Robbins, s-a stricat o lampă în preampul mixerului și basul a sunat dintr-odată distorsionat și minunat. Producătorul a lăsat acel sunet pe înregistrare și așa s-a născut fuzzul.

Maestro FZ-1 Fuzz Tone de la Gibson din 1962, cel dintâi pedal de efect controlat cu piciorul. De fapt l-a făcut celebru abia riff-ul Satisfaction al Rolling Stones. Întreaga ofertă o găsești în efectele fuzz.

Pentru bas caută un fuzz cu buton blend care păstrează frecvențele joase, de exemplu Nano Bass Big Muff, Dunlop MXR M84 Bass Fuzz Deluxe sau Darkglass Duality Fuzz.

Keith Richards a înregistrat cu el Satisfaction, Jimi Hendrix l-a cântat la Woodstock, David Gilmour de la Pink Floyd pe Animals și The Wall, Billy Corgan pe Siamese Dream și Kurt Cobain de la Nirvana pe Nevermind. Fuzzul stă la baza majorității momentelor de cotitură din rock.

Nu. Fuzzul este cea mai veche și mai extremă distorsiune, care taie unda aproape în pătrat și sună brut. Overdrive-ul este blând, iar distortion-ul este undeva între ele. Diferențele le analizează articolul cum să alegi un efect de chitară.

Fuzzul este un efect cu poate cea mai mare poveste din istorie. Vezi efectele fuzz de la Electro-Harmonix și Darkglass, sau întregile efecte pentru chitara bas și efecte de chitară. Iar dacă încă nu ai văzut întregul episod StompStory 2, pornește-l, acolo auzi toate fuzz-urile live.