Top 10 albume care au definit synth-pop-ul anilor 80
Sintetizatorul a fost mult timp un lux. În anii șaizeci ocupa un perete întreg de studio și costa cât o mașină. Apoi s-a micșorat, s-a ieftinit, iar la începutul anilor optzeci și-l permitea și o trupă fără bani. Acestea sunt cele zece albume pe care stă synth-pop-ul anilor 80.
Sintetizatorul a fost mult timp un lux. În anii șaizeci ocupa un perete întreg de studio și costa cât o mașină. Apoi s-a micșorat, s-a ieftinit, iar la începutul anilor optzeci și-l permitea și o trupă fără bani. Kraftwerk arătase deja ce se poate face cu el. Restul deceniului a fost al automatelor de tobe și al unui refren bun. Acestea sunt cele zece albume pe care stă synth-pop-ul anilor 80. Niciunul nu ar trebui să lipsească de la tine acasă.
10. Yello – Stella (1985)
Doi elvețieni care nici nu se pretindeau muzicieni. Boris Blank nu a studiat niciodată muzică și își lipea piesele din mii de sunete înregistrate de el în propria arhivă. Lângă el, Dieter Meier nu cânta, doar vorbea, ca și cum ți-ar șopti ceva la ureche.
Cunoști Oh Yeah chiar dacă n-ai auzit niciodată de Yello. Regizorul John Hughes a cerut personal piesa pentru Ferris Bueller's Day Off, iar de atunci se aude de fiecare dată când urmează ceva scump sau obraznic. Vicious Games și Desire dovedesc că albumul nu e doar o glumă.
Fun fact: Meier e fiul unui bancher care a schimbat facultatea de drept pe viața de jucător profesionist de noroc. A jucat și în naționala de golf a Elveției și venea în studio mai mult ca artist plastic decât ca muzician.

9. Yazoo – Upstairs at Eric's (1982)
Vince Clarke a scris primele hituri pentru Depeche Mode și apoi a plecat din trupă chiar pe val. Nu voia faimă, voia să compună. Alison Moyet dăduse un anunț în Melody Maker că caută o trupă de blues, iar Clarke a fost singurul care i-a răspuns. Amândoi crescuseră în Basildon.
Combinația nu ar fi trebuit să funcționeze. Mașinile lui sunt reci, vocea ei nu. Only You, Don't Go și Situation sună până azi ca un manual despre cum faci din asta pop. Yazoo au rezistat două albume și s-au despărțit pe val, apoi Clarke a înființat Erasure.
Fun fact: Un an mai târziu, Flying Pickets au preluat Only You a cappella și au dus-o pe primul loc în topul britanic de Crăciun. Clarke nu a mișcat un deget și a avut cel mai bun Crăciun din carieră.

8. Alphaville – Forever Young (1984)
Marian Gold și cei doi colegi voiau o muzică ce sună ca un film european. De aceea debutul lor nu e doar dansant, e și trist și puțin grandios. Chiar și numele trupei vine dintr-un film, al lui Jean-Luc Godard.
Big in Japan și Sounds Like a Melody sunt hituri de vară, dar ceea ce ține albumul Alphaville laolaltă este piesa titulară. Forever Young e lentă și patetică și exact de asta, douăzeci de ani mai târziu, a început să se cânte la baluri de absolvire și la funeralii în toată lumea.
Fun fact: Big in Japan nu e despre faimă. E despre un cuplu dependent de heroină în zona gării Zoo din Berlin, care se convinge că într-o zi va fi în altă parte.

7. New Order – Power, Corruption & Lies (1983)
Când Ian Curtis a murit, Joy Division au încetat să existe peste noapte. Cei trei rămași puteau cânta la fel mai departe. În loc de asta au cumpărat un secvențiator și un automat de tobe și au învățat să le folosească live, chiar dacă la început le pica pe scenă.
Este primul album care este complet al lor. Age of Consent și Your Silent Face sună ca o tristețe pe care poți dansa. În același an a apărut separat Blue Monday, un disc de doisprezece inch care a unit ringul de disco cu rockul și e cel mai vândut single de 12 inch din toate timpurile.
Fun fact: Peter Saville a găsit o dischetă în sala lor de repetiții și a făcut din ea coperta Blue Monday, la scara unui disc de doisprezece inch. Titlul piesei nu apare scris, e codat printr-un alfabet de culori. Legenda spune că producția a fost atât de scumpă că Factory pierdea bani la fiecare exemplar.

6. Eurythmics – Sweet Dreams (Are Made of This) (1983)
Annie Lennox și Dave Stewart fuseseră și cuplu și trupă, și s-au destrămat amândouă. Cu un împrumut de cinci mii de lire au ridicat un studio în podul unui depozit vechi, deasupra unui atelier de rame din Londra. Înregistrau pe opt piste și nu aveau nimic de pierdut.
Riff-ul acela celebru nu e chitară și nu e bas, e un sintetizator. Sweet Dreams, Love Is a Stranger și Here Comes the Rain Again au făcut din Eurythmics un duo mondial în doar un an. Lennox s-a tuns scurt, s-a vopsit portocaliu și a îmbrăcat un costum bărbătesc.
Fun fact: Vaca din videoclipul Sweet Dreams a fost ideea lui Stewart, fan al surrealiștilor Dalí și Buñuel. Lennox o explica simplu: aici sunt oamenii cu ambițiile lor, și aici e o vacă.

5. a-ha – Hunting High and Low (1985)
Trei norvegieni s-au mutat la Londra cu o singură piesă pe care nu paria nimeni. Au înregistrat-o de trei ori. De două ori a căzut, și abia a treia versiune a primit videoclipul care a schimbat totul.
Riff-ul de clape din Take On Me vine încă din trupa lor de școală, Bridges, scris când Magne Furuholmen avea cincisprezece ani. L-a cântat pe un Roland Juno-60, suprapus în studio cu un Yamaha DX7. Morten Harket a adăugat un falset care nu se uită, iar The Sun Always Shines on T.V. a dovedit că a-ha nu era o trupă de un singur hit.
Fun fact: Videoclipul a fost făcut prin rotoscopie, desenând direct pe cadrele de film. Au fost în jur de trei mii, iar munca a durat șaisprezece săptămâni. Videoclipul a luat apoi șase premii MTV și a împins piesa pe primul loc în SUA.

4. Tears for Fears – Songs from the Big Chair (1985)
Roland Orzabal și Curt Smith se cunoșteau din adolescența petrecută în Bath și pe amândoi i-au crescut mamele, cu tații absenți. Primul album Tears for Fears l-au construit pe terapie și furie. La al doilea au decis că trebuie să sune grandios și au adăugat tobe live, solouri de chitară și straturi orchestrale.
Shout nu e o piesă despre a țipa la cineva, ci despre a refuza să tacă. Everybody Wants to Rule the World și Head Over Heels au cucerit apoi America și au transformat doi băieți din Bath într-o trupă de stadion.
Fun fact: Titlul albumului și piesa Shout vin din filmul Sybil, despre o pacientă cu personalități multiple. Fotoliul mare e al terapeutului, singurul loc în care se simțea în siguranță ca să vorbească despre copilăria ei.

3. Pet Shop Boys – Actually (1987)
Neil Tennant scria la revista muzicală Smash Hits. În august 1981 a intrat într-un magazin hi-fi pe King's Road din Londra, căutând un conector pentru Korg MS-10, și a intrat în vorbă cu Chris Lowe. Au descoperit că vor același lucru. Muzică de dans cu versuri despre bani, clase sociale și Londra.
It's a Sin e cel mai dramatic single pop al deceniului, iar Tennant își face în el socotelile cu școala catolică. Rent e cea mai rece baladă despre a fi întreținut de cineva. What Have I Done to Deserve This? au cântat-o cu Dusty Springfield și au readus-o astfel în lumina reflectoarelor.
Fun fact: Momentul de cotitură a venit în 1983, când Smash Hits l-a trimis pe Tennant la New York să îi ia un interviu trupei The Police. A folosit drumul ca să își găsească un producător. Pe coperta Actually cască, iar poza aceea plictisită a devenit semnătura Pet Shop Boys.

2. Kraftwerk – Computer World (1981)
Kraftwerk, din Düsseldorf, făceau muzică despre lucruri pe care nu le cânta nimeni. Despre date, despre cifre și despre ideea că într-o zi vom avea toți un calculator în casă. Ralf Hütter și Florian Schneider își construiau propriile instrumente în studioul Kling Klang, pentru că cele cumpărate nu le ajungeau.
Computer Love, Pocket Calculator și Numbers au fost cu zece ani înaintea vremii lor. Pocket Calculator a fost înregistrată și în germană, franceză și japoneză. Ritmul din Numbers a fost desfăcut de producători americani care au clădit pe el electro și hip hop. Cine vrea să vadă de unde a pornit, să pună și The Man-Machine din 1978.
Fun fact: Chris Martin de la Coldplay voia melodia Computer Love pentru Talk, așa că i-a scris lui Ralf Hütter o scrisoare ca un elev la ora de germană. Răspunsul a fost un singur cuvânt, yes. Kraftwerk au pus și Casio să transforme calculatorul VL-80 în ceva pe care se poate cânta.

1. Depeche Mode – Music for the Masses (1987)
Depeche Mode au început ca o trupă dulce pentru adolescenți, cu hituri scrise de Vince Clarke. Când el a plecat, Martin Gore a preluat compoziția și a început să tragă sunetul spre întuneric. Al șaselea album e momentul în care o trupă pop a devenit ceva mai mare și mai grav.
Never Let Me Down Again deschide albumul cu un riff care sună ca o avalanșă, iar în concert îl cântă până azi ca pe un imn. Strangelove și Behind the Wheel au adăugat eleganță și tensiune. Vocea lui Dave Gahan a crescut între timp în registrul pe care publicul îl așteaptă de la el și astăzi.
Fun fact: Titlul a venit de la un disc numit Music for the Millions, pe care Gore îl cumpărase și care le-a părut amuzant. Turneul s-a încheiat pe stadionul Rose Bowl din California, în fața a peste șaizeci de mii de oameni. Înregistrarea a apărut ca filmul 101, pentru că a fost al o sută unulea și totodată ultimul concert al turneului.

Anii 80 cântă în continuare
Synth-pop-ul nu a dispărut niciodată, doar s-a mutat. Clasicele apar în reeditări remasterizate pe viniluri și pe CD, iar la același sunet se întoarce synthwave. Dacă vrei să sapi mai adânc, pune Human League, Soft Cell, Gary Numan, Ultravox și Simple Minds. Pionierii sunt Jean-Michel Jarre, Giorgio Moroder, Tangerine Dream și Vangelis.
Sunetul ăsta ți-l construiești azi și acasă. Aruncă un ochi pe sintetizatoare și pe reeditările analogice ale clasicelor de la Roland, Korg și Behringer. Ritmul îl rezolvă un groovebox, iar pe drum e destul un sintetizator de buzunar. Discurile pune-le pe un pickup, reglează cu căști și completează cu merch. Episodul anterior al seriei e despre nu metal.
Sursa fotografiei: Wikipedia, Shutterstock